Studiu: siguranța pacientului în actul medical

Raportul Siguranța pacientului în actul medical prezintă public în premieră în România o analiză detaliată a fenomenului siguranței actului medical. Acest raport aprofundează conceptul de erori medicale, analizează impactul acestora asupra sistemului de sănătate din țara noastră și identifică măsuri necesare pentru ameliorarea lor. Scopul final este de a aduce recomandări pentru îmbunătățirea modalităților de identificare, raportare și diminuare a erorilor medicale din România, aspecte esențiale pentru un sistem de sănătate care pune accentul pe siguranța pacientului.

 

Erorile medicale reprezintă o problemă la nivel global. Ele se numără printre primele zece cauze mondiale de dizabilitate și deces, reprezentând aproximativ 15% din cheltuielile de spitalizare din țările OCDE. În urma unui raport elaborat de Comisia Europeană în 2014, România s-a clasat pe ultimul loc, alături de Slovenia, în ceea ce privește implementarea unui set de măsuri cu rolul de a promova siguranța pacientului.

 

România nu are o definiție a erorilor medicale aliniată cu majoritatea țărilor dezvoltate. Principalele concepte asemănătoare utilizate în țara noastră sunt cele de malpraxis și evenimente adverse asociate asistenței medicale, ambele omițând prin definiție acele erori medicale care nu au consecințe asupra pacientului. Cu toate că există erori medicale care pot fi încadrate în definiția de malpraxis, nu există o suprapunere absolută între cei doi termeni.

 

În România există un sistem de raportare a evenimentelor adverse asociate asistenței medicale, care funcționează doar în unitățile sanitare cu paturi. Cele mai frecvente evenimente adverse raportate sunt infecțiile intraspitalicești, erorile de medicație și căderile. Cu toate că numărul de spitale care raportează este în creștere de la an la an, peste 40% dintre spitalele înregistrate în sistemul informatic al ANMCS nu au raportat vreun eveniment advers în anul 2020. Actualul proces de raportare nu este însă suficient de clar reglementat. Ambiguitatea metodologiei de raportare sau birocrația excesivă pot reprezenta dificultăți în implementarea unei culturi a raportării erorilor medicale.

 

Sistemul de raportare a erorilor medicale din unitățile sanitare cu paturi din România ar putea fi implementat și în alte unități precum ambulatorii, cabinete de medicină de familie și centrele rezidențiale pentru bătrâni, întrucât studiile de la nivel internațional indică existența erorilor și în astfel de unități. Cu excepția infecțiilor intraspitalicești, raportarea erorilor medicale în România este voluntară. Autoritățile ar putea explora diferite modalități prin care să stimuleze raportarea erorilor medicale, precum obligativitatea raportării sau introducerea unei forme de recompensare a unităților sanitare care raportează.

 

În literatura revizuită nu au putut fi identificate rapoarte detaliate de analiză și interpretare a evenimentelor adverse înregistrate. La fel, nu s-a putut identifica dacă și cum sunt luate măsuri concrete pentru reducerea frecvenței evenimentelor adverse raportate. Propunem elaborarea de rapoarte anuale care să studieze și să analizeze în detaliu cauzele și efectele apariției erorilor medicale, intervențiile implementate pentru reducerea lor și efectele acestor intervenții. Totodată, datele colectate ar trebui publicate în format deschis, pentru a asigura transparența și a permite analiza lor de către actori externi.

 

Unitățile sanitare pot lua măsuri concrete pentru reducerea erorilor medicale. În primul rând, ele pot crea o cultură organizațională non-represivă, care încurajează raportarea și învățarea din greșeli. Mai mult, programele de educație medicală continuă în domeniul siguranței pacientului s-au dovedit a fi eficiente în reducerea numărului de erori medicale. Nu în ultimul rând, infrastructura și circuitele adecvate în spitale scad șansele apariției erorilor medicale.

 

Pe lângă un mecanism robust de raportare anonimă a erorilor medicale, un sistem de sănătate are nevoie și de instrumente funcționale pentru gestionarea cazurilor individuale grave. În România, principalele entități responsabile pentru aceste situații sunt reprezentate de Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul DSP și de Comisiile de disciplină ale Colegiului Medicilor. Din datele adunate de la 31 de DSP-uri din țară, peste jumătate dintre sesizările adresate Comisiilor de malpraxis sunt respinse pe motiv de lipsă a documentelor sau neplată a taxei pentru experții care ar trebui să analizeze cazul. Pe lângă numeroase bariere birocratice și incoerențe procedurale identificate în cadrul mecanismului său de funcționare, comisia din cadrul DSP poate doar să constate existența unui caz de malpraxis, fără a putea să ia măsuri concrete pentru a adresa aceste cazuri. Pe de altă parte, Comisiile de disciplină ale CMR au la îndemână instrumentele necesare pentru a lua măsuri concrete în cazurile de malpraxis identificate, nefiind însă principalul domeniu de activitate al acestor entități. Astfel, se impune o revizuire a acestor mecanisme pentru a îmbunătăți modul în care cazurile de malpraxis pot fi raportate și sancționate.

 

În ultimii ani, România și-a îmbunătățit cadrul legislativ cu privire la creșterea siguranței pacientului și implicit reducerea erorilor medicale. Unitățile sanitare sunt acum obligate să aibă o structură de management al calității serviciilor de sănătate. O atenție ridicată a fost acordată infecțiilor intraspitalicești, prin introducerea obligativității raportării acestora. De asemenea, prin adoptarea Legii nr. 3/2021 se reglementează activitatea de prevenire, diagnosticare și tratament pentru infecțiile intraspitalicești, inclusiv cele din centre rezidențiale. Însă efectul pozitiv al modificărilor legislative va depinde de măsura în care recomandările pentru siguranța pacientului vor fi implementate și respectate.

 

Reducerea erorilor medicale și creșterea siguranței asistenței medicale implică un proces complex și costisitor. Implementarea unor măsuri concrete pentru diminuarea apariției erorilor medicale trebuie să țină cont de resursele unui sistem de sănătate, cât și de alte strategii și programe de sănătate care se desfășoară în același timp. Astfel de măsuri sunt însă imperativ necesare, în condițiile în care sistemul actual de raportare a erorilor medicale prezintă lacune care limitează procesul de învățare din erori, iar mecanismele de gestionare a răspunderii pentru personalul medical sunt incoerente, diminuându-se astfel rolul lor asupra prevenirii apariției cazurilor de malpraxis.

 

*Studiu realizat de Observatorul Român de Sănătate la inițiativa Asociației Ayan